Moș Crăciun există!!! Iată și dovada.

Bunica mea m-a invatat totul despre Craciun. Eram doar un copil. Tin minte cum am strabatut orasul pe bicicleta, impacientat, atunci cand sora mea cea mare a aruncat bomba: “Nu exista Mos Craciun! Asta e o prostie! Chiar si fraierii stiu asta!”.

Bunica mea nu era tipul sclifosit de persoana, niciodata nu a fost. Am fugit cat de repede am putut la ea, stiind ca ma pot astepta de la ea la un raspuns franc, verde in fata. Stiam ca intotdeauna imi va spune adevarul, chiar daca a-l inghiti ar fi mai dificil decat sa ii inghit unul din dropsurile cu scortisoara careia ei ii placeau asa de mult dar pe care eu le gaseam tare gretoase.

Bunica era acasa, pregatise o mancare care inca era aburinda si care mirosea dumnezeieste. Printre imbucaturi, i-am spus tot. Ea m-a asteptat sa termin de mancat.


“Pfff. Nu exista Mos Craciun, auzi”, pufaia ea nervoasa. “Ce ridicol! Sa nu crezi asta. Acest zvon circula de zeci de ani si pe mine ma umple de furie. Acum pune-ti haina pe tine si hai sa mergem.”

“Sa mergem?? Unde sa mergem, bunico??” am intrebat-o. Practic nici nu imi terminasem mancarea.

Locul unde bunica a vrut sa ma duca era de fapt magazinul din cartier, care avea de toate cele trebuincioase unei gospodarii, cate un pic din fiecare. In timp ce intram in magazin, bunica mi-a dat 50 de lei. Era o avere totusi in acele zile.

“Ia acesti bani” zise ea, “si cumpara ceva pentru cineva care are nevoie de ce cumperi. Eu te voi astepta afara”. Apoi a iesit si a ramas in fata magazinului.

Aveam doar 8 ani atunci. Mergeam des cu mama la cumparaturi dar pana atunci nu cumparasem niciodata ceva de unul singur. Magazinul imi parea mare si aglomerat, plin de lume care se inghesuia sa isi faca pe ultima suta de metri cumparaturile de Craciun. Cateva clipe am stat acolo, confuz, uitandu-ma chioras la cei 50 de lei, intrebandu-ma ce sa cumpar si mai ales cui, pentru numele lui Dumnezeu. M-am gandit la toti oamenii pe care ii cunosteam: membrii familiei, prietenii mei, vecinii mei, copiii de la scoala, oamenii cu care ma mai intalneam la slujba de la biserica.

Tocmai cand credeam ca i-am epuizat pe toti, brusc mi-am amintit de Ionut. Era tipul de copil cu parul incalcit si nespalat si uneori cu respiratie urat mirositoare. Era cu mine in clasa a doua, in banca a treia de la geam. Ionut nu avea o haina mai groasa. Stiu asta pentru ca in pauze el nu iesea afara iarna. Mama lui mereu trimitea cate un bilet invatatoarei sa ii spuna ca e racit si tuseste si sa nu il lase afara dar toti copii stiau ca Ionut nu avea raceala, el nu avea o haina mai groasa.

Mi-am privit cei 50 de lei cu un entuziasm care crestea pe masura ce clipele treceau. Ii voi cumpara lui Ionut o haina. M-am oprit la un hanorac mai grosut care era si flausat pe dedesubt si care avea si gluga. M-am dus la casa, punand hanoracul si banii in fata doamnei casiere, fara sa mai verific cat costa, convins fiind ca pot cumpara orice din acel magazin cu 50 de lei.

Ea s-a uitat la haina, la bani si la mine.

“Este un cadou de Craciun pentru cineva?” m-a intrebat cu blandete. “Da”, am replicat timid. “Este … pentru Ionut. Este un baietel din clasa mea si el nu are o haina mai groasa ca sa iasa cu noi afara la aer in recreatie.”.

Doamna a zambit la mine. Nu mi-a dat rest, in schimb a pus hanoracul intr-o punga frumoasa si mi-a urat Craciun fericit. Ulterior aveam sa aflu ca acel hanorac costa mai mult decat cei 50 de lei ai mei.

In acea seara, bunica m-a ajutat sa impachetez hanoracul in hartie frumoasa cu model de Craciun si sa ii pun o fundita si am scris pe el “Pentru Ionut, de la Mos Craciun”…. Bunica mi-a spus ca lui Mos Craciun intotdeauna ii placea discretia.

Apoi am mers impreuna pana in dreptul casei lui Ionut, explicandu-mi ca de acum eu sunt si voi fi oficial intotdeauna unul din ajutoarele lui Mos Craciun. Ne-am furisat impreuna prin tufele din fata portii casei lui Ionut.

Deodata, bunica m-a impins de la spate: “E in regula, Mos Craciun”, mi-a soptit, “du-te acum!”.

Am tras adanc aer in piept, am tasnit spre usa casei, am aruncat cadoul langa scara, am sunat de 2 ori la usa si am fugit cat m-au tinut picioarele spre tufe si spre bunica inapoi. Am asteptat emotionati impreuna, tinandu-ne rasuflarea, in intuneric, in spatele unei tufe, ca sa se deschida poarta. In final s-a deschis si era chiar Ionut. S-a uitat in jos, s-a uitat in jur, si-a ridicat cadoul, l-a luat inauntru si a inchis usa.

Patruzeci de ani de viata nu au sters sau diminuat entuziasmul acelor clipe pe care le-am trait, tremurand de frig si de emotie, langa bunica mea, in tufele de langa casa colegului Ionut.

In acea noapte am realizat faptul ca toate aceste zvonuri cum ca nu ar exista Mos Craciun sunt, asa cum spunea si bunica mea draga: ri-di-co-le!!

Mos Cracin traieste si este bine, sanatos … si stiti ceva? Cu totii suntem ucenici si ajutoare in echipa lui!

Un articol publicat de Calin Petru Barbulescu

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în 2016, apariția, Dirigenție, educație, educație parentală, EMS, lecție, poveste și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s