Băiatul flămînd și Lupul sătul

Sursa: http://www.prescolar.md/newsview.php?l=ro&idc=83&id=242&t=/Oameni-vestiti-povestiti/Baiatul-flamand-si-Lupul-satul

S-a întâmplat demult, în anul 1939.

Alexandru avea 12 ani. Mic de statură şi firav, cu păr negru-cârlionţat, cu un caracter vioi şi neastâmpărat el avea o minte ageră şi o mare dragoste de carte. În satul său de baştină, Mihăilenii Vechi, pe acele timpuri nu era o şcoală şi părinţii, oameni simpli şi robaci, au fost nevoiţi să-l trimită să înveţe în satul vecin, Baraboi, la gimnaziul mixt agricol, unde, pe lângă cunoştinţele generale de bază, copiii mai primeau şi cunoştinţe în domeniul agriculturii. Satul era situat la o distanţă de câţiva kilometri de casă, care urmau a fi parcurşi pe jos. Pe atunci, nu exista transport public, iar limuzinele erau o raritate şi puteau fi văzute doar pe străzile oraşelor. Familia băiatului era numeroasă şi părinţii munceau din greu la câmp, iar căruţa cu cai era unica lor avere. Cei mai înstăriţi aveau trăsuri frumoase, faetoane trase de cai bine hrăniţi, pe care le foloseau pe timp de vară, şi sănii, pe care le utilizau ca mijloc de transport iarna, când erau troiene. Însă chiar şi printre gospodarii înstăriţi, puţini erau acei care îşi permiteau să-şi ducă odraslele la şcoală cu trăsura, or Alexandru, la sigur, nu se număra printre ei.

Astfel, el obişnuia să se scoale când ziua se îngâna cu noaptea, iar somnul era cel mai dulce. Se spăla cu apă rece, se îmbrăca cu hainele pregătite grijuliu de cu seară, îşi punea pe umăr trăistuţa cu cele câteva cărţi şi cu ce-i mai punea de mâncare mama şi pornea la drum. Mergea cu pas uşor şi iute. Drumul dintre cele două sate îi era atât de cunoscut, încât putea să-l treacă cu ochii închişi.

Aşa a fost şi în dimineaţa aceea de început de decembrie.Câmpul era acoperit cu o plapumă de promoroacă ce vestea sosirea iernii. Era rece, bătea un vântuleţ pătrunzător şi poate de aceea animalele de câmp nu se grăbeau să iasă din vizuine. Alexandru era singurul care dădea viaţă acestui peisaj mohorât. Dar se obişnuise cu singurătatea matinală, însoţită doar de propriile gânduri şi fantezii copilăreşti. Nu era fricos din fire şi povestirile colegilor despre lupul care, chipurile, dădea târcoale cimitirului de vite de la hotarul dintre cele două sate nu-l speriau. Îi plăcea să înveţe şi era gata să îndure orice numai să ştie că în fiecare zi va ajunge la şcoală unde va afla de la dascăli atâtea lucruri noi. Îşi căuta de drum îndrăzneţ, dar, totuşi, cum numai marginea satului rămânea hăt în urmă, iar înainte se întindea câmpul pustiu, îşi îndesa căciula pe cap, îşi ridica gulerul subţire, parcă dorind să se apere de nu se ştie cine, şi înteţea pasul.

Ajunsese cam la jumătate de cale. O ştia după dealul pe care urma să-l ridice, ca mai apoi să coboare în vale, spre un râuleţ, care marca, ca tras cu linia, hotarul dintre cele două sate. Întunericul se împrăştiase cedând locul zorilor de ziuă. Ajuns pe vârful dealului, sau pe chisc, cum îl mai numeau bătrânii, s-a oprit pentru un minut să se odihnească şi era gata să-şi continue calea, când pasul i-a încremenit pe loc, iar ochii i s-au umplut de groază. În vale, pe cursul apei, în carne şi oase mergea agale bătrânul lup. Era chiar el, fiara din povestirile băieţilor. Venea dinspre cimitirul de vite, unde îşi găsea hrana cea de toate zilele, iar acuma se îndrepta spre pădurea din vecinătate unde se simţea în deplina sa libertate. Băiatul şi-a retras brusc pasul. Ce să facă? Să o ia din loc, cât nu era târziu, înapoi spre sat? Dar cum rămâne cu şcoala? Şi ce o să zică părinţii când au să-l vadă: că e un fricos şi s-a speriat poate din senin, că spaima are ochii mari? În clipa aceia lupul i-a adulmecat prezenţa şi s-a oprit şi el. A ridicat capul, s-a uitat înspre chisc ca să se convingă că instinctul său de animal de pradă nu l-a înşelat şi, după o mică ezitare, s-a aşezat oarecum obosit pe labele din urmă, fixându-l pe băiatul care îl privea îngrozit. Lupul avea un cap mare şi labe grele, proptite în pământ parcă împăciuitor, parcă să-i dea de înţeles că nu are de ce să se teamă, că nu îi va face vre-un rău. Părea chiar că lupul se bucurase de prezenţa omuleţului care împrăştia oarecum din singurătatea în care exista de mai multă vreme.

Lupul avea o istorie a sa. Fusese cândva tânăr şi puternic, era căpetenia unei haite şi groaza satelor din împrejurimi. Nu era nici o stână sau fermă de vite care să fi scăpat de invaziile lupilor. Ciobanii şi gospodarii de prin părţile locului aveau mare bătaie de cap şi nu mai ştiau cum să-şi protejeze animalele, îndeosebi pe timp de iarnă. Erau vremuri bune, până când, în timpul unui atac, Lupul a fost rănit. A scăpat târându-se sângerând până la vizuina sa din pădure unde şi-a lins rana mai multă vreme. Când a ieşit din impas, slăbit de puteri, haita era deja plecată. L-a părăsit urmând legea nescrisă a naturii, potrivit căreia cel mai slab este sortit pieirii. Părăsit de ai săi şi ameninţat de hărţuirea oamenilor, Lupul îşi ducea zilele în sălbatica sa singurătate, dobândindu-şi hrana doar în locul bine cunoscut şi nepăzit de nimeni.

Alexandru era printre drumeţii rar întâlniţi la această oră a dimineţii. Băiatul a simţit cum un tremur uşor i-a trecut prin tot corpul. Căciula părea că i s-a ridicat din ceafă spre creştetul capului, iar în stomac i se formase un gol imens care îi amintise cât îi era de foame. Se confruntau tacit: băiatul de pe chisc şi Lupul din vale. Deodată, vântul s-a înteţit şi un nor negru a întunecat zarea. Liniştea a fost spartă de un cârd de ciori care a apărut dinspre cimitir cu un croncănit asurzitor, făcându-l pe băiat să tresară.

După puţin timp, care îi păruse o veşnicie, l-a văzut pe lup cum s-a ridicat greoi, şi-a scuturat blana, a îndreptat capul spre cer şi a scos un urlet prelung şi sfâşietor, parcă luându-şi rămas bun. Apoi încet, încet, rostogolindu-se alene, şi-a reluat calea spre pădurea care îl aştepta. Băiatul, încă stupefiat de această întâlnire, l-a urmărit cu privirea până când s-a făcut nevăzut şi, ca trezit din vis, a rupt-o la fugă din toate puterile şi a ţinut-o aşa până la şcoală, fără să-i pese de vântul tăios care îi bicuia necruţător faţa. Ajuns în curtea şcolii, s-a prăbuşit pe o lăicioară ca să-şi tragă sufletul. Inima-i clocotea puternic în piept şi picioarele îi ardeau ca pe jăratic. Spaima îi trecuse şi chiar dacă era topit de oboseală, el ştia că acesta a fost cel mai scurt drum pe care l-a făcut însetat de carte, pe care nu-l va uita niciodată.

Or, acum nu mai conta deloc faptul că era lihnit de foame. Norocul lui că lupul fusese sătul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lectură și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s