Despre agresivitate pe înţelesul părinţilor

Despre agresivitate pe înţelesul părinţilor

Deşi de cele mai multe ori când se vorbeşte despre agresivitate, se are în vedere în principal agresivitatea fizică, comportamentul agresiv poate îmbrăca cele mai diverse forme, de la simple „accese de furie” până la acte de violenţă extremă, distructivă. La copil şi adolescent întâlnim frecvent agresivitate fizică, agresivitate verbală, crize de furie şi comportament opoziţionist/sfidător/provocator. Deoarece acesta este un subiect de interes pentru mulţi dintre părinţi, vă propunem să parcurgeţi alături de noi raspunsurile utile date de dr. Simona DRUGĂ la câteva întrebări cu focus pe agresivitate.
Q: Se moşteneşte genetic agresivitate?
A: Există copii genetic vulnerabili (există mecanisme biochimice determinate de gene specifice, care stau la baza agresivităţii şi violenţei), copii care prezintă din naştere anumite particularităţi temperamentale: sunt impulsivi, opoziţionişti, noncomplianţi la reguli, tolerează greu frustrarea (de ex. când li se refuză ceva, se supără uşor şi plâng/ţipă), sunt adesea etichetaţi de către părinţi ca fiind „încăpăţânaţi, obraznici, neastâmpăraţi, nervoşi, dificil de disciplinat”. De multe ori, adulţii consideră expresia unei „personalităţi puternice” faptul că un copil de 2-3 ani loveşte, zgârie, împinge alţi copii, bate din picior, ţipă când este certat sau i se formulează o interdicţie. În timp însă, dacă aceste comportamente devin frecvente şi intense, copilul cu aceste caracteristici temperamentale şi comportamentale ajunge să fie respins, criticat, pedepsit, iar atmosfera în familie se poate modifica, părinţii devenind extrem de intoleranţi şi, la rândul lor agresivi, fizic şi verbal. Astfel, apare un cerc vicios, copilul, care se simte lipsit de căldură afectivă, devine şi mai dificil de stăpânit iar funcţionarea lui socială va fi şi mai defectuoasă.
Q: Agresivitatea poate fi rezultatul contextului de viaţă?
A: Pe de altă parte, unii copii pot dobândi o structură comportamentală agresivă în urma unor experienţe dureroase de viaţă. Există factori de mediu care pot favoriza apariţia agresivităţii şi cresc riscul apariţiei tulburărilor de comportament disruptiv: nivelul socioeconomic şi educaţional scăzut al familiei, carenţele afective, stilul educaţional parental excesiv de autoritar, cu pedepse exagerate, dure, disproporţionate sau, la polul opus permisivitatea exagerată, reguli neclare (părinţi prea permisivi, care nu stabilesc consecinţe pentru comportamentele inadecvate ale copilului, se contrazic pe tema educaţiei în faţa copilului) părinţii care chiar încurajează copilul să riposteze agresiv (factori culturali – taţi care consideră că a fi „bărbat” înseamnă să-ţi arăţi forţa fizică, de ex., un tătic a venit la consultaţie cu fiul său pentru că acesta este prea „moale”, vine acasă şi se plânge „ca o fată” pentru că a fost bătut de colegi dar el nu loveşte; tatăl spune că ar prefera să fie el cel chemat la şcoală pentru reclamaţii legate de agresivitatea fiului său, decât să fie în rolul victimei – „bărbaţii adevăraţi nu plâng”), relaţiile familiale tensionate, cu conflicte violente între membrii familiei, exprimate zgomotos, intens, atunci când unul dintre părinţi are o tulburare de personalitate antisocială, este dependent de alcool, droguri, prezintă o afecţiune psihică de ex. schizofrenie.
Conform unor studii există în prezent de trei ori mai mulţi copii cu probleme emoţionale şi comportamentale decât în urmă cu 20 de ani. Creşterea se datorează mai multor factori: a crescut numărul de cazuri de copii care prezintă tulburări de comportament asociate cu impulsivitatea – ADHD, tulburarea de conduită; expunerea copiilor la violenţă este mult mai ridicată decât în trecut (jocurile video, filmele, desenele animate prezintă mult mai multe scene de violenţă decât în trecut); a crescut numărul de copii care cresc în familii monoparentale, cu nivel socioeconomic scăzut (copiii din familii cu venituri mici sunt de 2 ori mai predispuşi la a avea probleme comportamentale).
Q: Ce diferenţe există între băieţi vs. fete?
A: Există studii care sugerează că nivelul crescut de testosteron ar putea juca un rol în transmiterea genetică a impulsurilor agresive.
Diferenţele între sexe sunt semnificative, în unele studii (APA, 2000) se arată că băieţii sunt de 7 -8 ori mai responsabili de acte antisociale decât fetele, iar violenţa, în special cea fizică, este mult mai frecventă la băieţi. În acelaşi timp, fetele prezintă mai frecvent agresivitate verbală şi îi depăşesc pe băieţi în ceea ce priveşte violenţa relaţională (excluderea unei anumite persoane din cercul de prieteni, bârfa).
Q: Expunerea la desene sau jocuri video agresive îl poate învăţa pe copil să devină agresiv?
A: De la primul click pe telecomandă, copiii sunt expuşi la cele mai variate forme de violenţă: desene animate, ştiri, violenţă politică, jocuri video, filme, toate prezintă, uneori chiar sub un unghi atrăgător sau pozitiv manifestări sociale care par să se generalizeze şi să fie chiar acceptate în unele contexte culturale.
Copiii pot deveni, astfel, victimele curentului de informaţie prost înţeleasă, pot prelua gesturi şi modele de atitudine care pot lua forma agresivităţii şi violenţei, de la vârste din ce în ce mai fragede, contribuind la dezvoltarea problemelor de comportament.
Există chiar şi o explicaţie biologică: creierul expus intensiv la exemple de violenţă (cum ar fi, la jocuri video violente) devine mai puţin responsiv la actele agresive iar acest răspuns diminuat al creierului este un factor favorizant al creşterii agresivităţii.
Q: Când este cazul să ne îngrijorăm?
A: Nu există copii răi şi copii buni. Există doar copii, dintre care unii au un temperament mai dificil, mai greu de disciplinat, exprimă mai multe emoţii negative şi adesea intră în conflict cu ceilalţi iar alţii sunt mai echilibraţi, mai complianţi, mai puţin impulsivi, mai capabili de auto-reglare emoţională.   
Este important să reţinem că ei nu vor să fie „răi”. Astfel de copii nu sunt fericiţi, ei încearcă, deşi fără succes, să se descurce cu problemele vieţii, nu sunt „agresivi”, ci au doar, la un moment dat, un comportament agresiv. Ei trebuie ajutaţi să-şi însuşească un mod adecvat, acceptat social, de a trăi în această lume – care înseamnă, de fapt, a învăţa auto-disciplina, responsabilitatea, inteligenţa socială şi emoţională.
Uneori, agresivitatea copilului este un mesaj adresat celor ce-l înconjoară (şi un copil trist, speriat, abuzat, neglijat, poate fi agresiv). Prin intermediul ei, copilul poate încerca să se apere de critici, de respingere, de ignoranţă, de singurătate, de neputinţă, de pedeapsă, de batjocură.
Până la un punct, agresivitatea face parte din comportamentul normal al copilului iar la vârste mici îi permite acestuia să se afirme, să se definească pe sine şi să se impună (de ex., criza de opoziţie fiziologică – perioada lui „ba da-ba nu”, între 3-5 ani). Atunci când comportamentul copilului devine excesiv de opozant, greu de stăpânit, dominat de irascibilitate  şi când agresivitatea, fie ea verbală/fizică, devine modul de răspuns cvasipermanent la minima frustrare, înseamnă că tiparele „normalităţii” sunt mult depăşite.  
Odată cu vârsta, copiii învaţă să devină empatici, să-şi controleze emoţiile şi frustrările şi, în consecinţă să respecte normele sociale adecvate vârstei. Astfel, agresivitatea fizică este frecventă la vârsta preşcolarităţii şi scade către pubertate şi adolescenţă. La copiii vulnerabili, însă, studiile care i-au urmărit de la vârsta preşcolară până la vârsta adolescenţei, au arătat că aproape jumătate dintre cei care sunt obraznici, neascultători, impulsivi şi au o capacitate scăzută de autocontrol, devin delincvenţi la vârsta adolescenţei (cu un maxim între 13-15 ani) şi au cel mai mare risc ca, în final, să comită delicte violente.
Copiii cu un grad scăzut de inhibiţie comportamentală sunt respinşi de către colegii lor, sunt incapabili să-şi facă uşor prieteni şi înregistrează eşecuri scolare. Ei se asociază cu alţi copii cu comportament asemănător şi sfidează legea şi ordinea; există un risc de 5 ori mai mare pentru ei să ajungă, spre adolescenţă sau chiar la vârsta adultă, delincvenţi, vagabonzi, consumatori de alcool sau de droguri. Studii recente au arătat că un IQ crescut poate fi un factor protectiv împotriva comportamentului delicvent de mai târziu.
Q: Există diferenţe între manifestările de agresivitate din familie vs. cele din colectivitate?
A: Pot exista copii care devin agresivi odată cu intrarea în colectivitate şi cel mai frecvent, în clasele primare, posibil ca adaptare la un context de violenţă „culturală”: de ex., bătaia între băieţi în recreaţie este considerată un lucru firesc în unele şcoli sau, un copil „cuminte” poate riposta agresiv la umilinţa şi batjocura colegilor sau chiar a profesorilor.
Reacţia copiilor la experienţele pe care le trăiesc zi de zi este dependentă de modul în care aceştia percep situaţiile cu care se confruntă şi la care sunt expuşi: copiii care primesc din familie un model agresiv de a reacţiona la furie/nemulţumire, actele de violenţă (de cele mai multe ori pedepse corporale) ale părinţilor asupra copiilor, predispun la dezvoltarea unor asemenea comportamente. Comportamentul agresiv nu se dezvoltă peste noapte, el este învăţat şi menţinut la fel ca şi toate celelalte comportamente şi este influenţat de factorii genetici şi familiali.
Q: Ce pot face, ca părinte, pentru a gestiona comportamentul agresiv al copilului? Cum să fac să nu devin eu însumi agresiv? 
A: Oferă-i copilului exemplul personal prin reacţii adecvate la furie/frustrare. Identifică corect cauza furiei, momentele în care apar comportamentele problematice (când este obosit, când i se refuză ceva, când este nevoit să împartă o jucărie cu un alt copil etc.) şi acordă-i sprijin şi indrumare consecventă pentru dobândirea controlului emoţional. Laudă-l atunci cand are reacţii adecvate în situaţii frustrante. La copiii mici, cu crize de furie, încearcă iniţial excluderea, time-out-ul până ce copilul se linişteşte („Îmi pare rău că eşti supărat, aştept să te linişteşti şi apoi putem discuta despre ce anume te face să te simţi astfel”). Aplică consecinţe logice şi naturale pentru comportamentele inadecvate. Pentru un copil cu temperament dificil, opoziţionist, consecinţele pozitive trebuie să fie cu mult mai frecvente decât cele negative –  adulţii trebuie să observe în primul rând şi înainte de toate aspectele „pozitive” ale copilului şi să adreseze remarci pozitive frecvente la adresa acestora. Încearcă să-ţi păstrezi calmul – ameninţările, tonul ridicat, ridiculizarea, etichetarea nu vor face decât să crească opoziţia. Discută cu copilul despre comportamentele agresive, despre greşeli sau certuri şi ajută-l să găsească alternative de reacţie în situaţii care îi provoacă furia. Bătaia, cearta, critica sunt cele mai ineficiente mijloace de descurajare a comportamentelor indezirabile ale copilului. În schimb, disciplinarea pozitivă, cu tact şi răbdare, fără panică şi exagerări, observarea cauzelor care determină aceste comportamente şi găsirea, împreună cu copilul, de modalităţi alternative de a se comporta şi a reacţiona în diverse situaţii, pot preveni perpetuarea crizelor de furie şi transformarea lor în reacţii agresive severe la adolescenţă.
Q: Cum îi protejăm pe copii de efectele negative ale limbajului nepotrivit la care sunt expuşi în situaţii cotidiene (certuri în familie, comportamente violente pe stradă, în colectivitate)? 
A: Agresivitatea verbală este forma de agresivitate la care copilul este cel mai frecvent expus, în toate mediile sale de viaţă. Certurile în familie, cuvintele grele pe care adulţii şi le adresează, îl pot învăţa pe copil că acesta este unul dintre cele mai la îndemână mijloace prin care îşi pot exprima sentimentele de furie/frustrare/nemulţumire. În acelaşi timp, copilul crescut într-o atmosferă conflictuală ajunge să simtă neputinţă, vinovăţie, tristeţe, teamă şi să dezvolte, în timp, tulburări emoţionale şi de comportament care îi vor perturba pe termen lung funcţionarea familială, socială şi educaţională.
Îi putem proteja pe copii de efectele negative ale acestor forme de agresivitate menţinând un climat familial armonios, lipsit de tensiuni şi conflicte, discutând despre felul în care se simt oamenii în diverse situaţii şi care sunt modalităţile cele mai potrivite de a ne comporta când experimentăm anumite stări emoţionale, sprijinindu-i să-şi dezvolte relaţii de prietenie cu copii de aceeaşi vârstă, valorizând comportamentele pro-sociale şi limbajul adecvat.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s